Plictiseala dusă dincolo de extreme

Am crezut mereu că plictiseala este o chestie relativă și foarte personală, dar în ultimele două zile am văzut cum o stare atât de subiectivă se poate generaliza la un grup relativ numeros de oameni, fără nici cea mai mică opreliște și mai ales i-am văzut apogeul.
Partea, să zicem, amuzantă este, că a fost generată de un singur om și că nu i-au trebuit mai mult de 10 minute să ne aducă pe toți în starea respectivă.
În general ador momentele petrecute în sălile de curs și cu toate că nu toate materiile predate sunt pe gustul meu, reușesc să-mi păstrez concentrația și chiar să apreciez munca profesorului, dacă nu chiar materia în sine. Dar calvarul prin care am trecut în ultimile zile este dincolo de puterea mea de descriere. Totuși încerc:

• Ore și ore de nonsensuri abia introduse, care și acum sunt la fel de neînțelese ca în clipa în care le-am auzit rostite pentru prima oară. 
• Ore și ore de privit spatele unui profesor, care în puținele momente în care ne onora cu afișarea chipului său ne vorbea privind podeau sau poate că-și privea pantofii, iar în restul timpului își scufunda parcă întregul corp în tabla îmbâcsită. 
• Ore și ore de definiții, teoreme și probleme, care generau mii de întrebări, la care nimeni nu răspundea, căci atunci când cineva, probabil în pauza dintre două reprize de moțăială, se aventura în a îi adresa o întrebare distinsului profesor, explicația era mai mult decât șocantă, fiind complet pe lângă subiect.
• Ore și ore de căscaturi zgomotoase și câteva sonate sforăite, de litere și cifre ce se amestecau pe foile albe generând confuzie și somn.

Doamne ce bine că s-a terminat!
Nu cred că am simțit în viața mea o plictiseală mai profundă decât cea trăită zilele astea și sper, ba nu, mă rog oricărei forțe ce își întoarce privirea și către mine, să nu fiu nevoită să mai trăiesc nici măcar o clipă un astfel de supliciu.

Imagine preluată de pe Who Saw This Coming?